Shoufeng… (4. August – 6. August 2017)

Taiwanesische Züge… ein weiterer Grund von diesem Land überrascht zu sein: die Dinger sehen eher aus wie 1. Klasse-Wagen in der Schweiz. Und wir, die einzigen zwei Exemplare eines homo touristicus darin hatten keinen Sitzplatz, weil wir nämlich nicht wussten, wie schnell sie ausgebucht sind. Aber Tickets ohne Sitzplätze werden –zum Glück! – auch verkauft… also hiess es für uns einfach mal auf unseren (genug) grossen Rucksäcken Platz zu nehmen. Abgesehen von der Tatsache, dass wir etwas Im-Weg-Steher für die Leute waren, die sich am Wasserspender bedienen wollten (Meta, wir haben deine Rolle für eine kurze Zeit übernommen! :-)), war es eine sehr ruhige, erlebnislose und kalte Fahrt. Ja, die Klimaanlage ist lebensnotwendig bei den taiwanesischen Temperaturen, den Zug aber in einen Vorort der Antarktis zu verwandeln muss man aber trotzdem nicht!

 

 

Interessant wurde es bei uns, als wir ausstiegen. Shoufeng, ein vom Rest der Welt vergessenes kleines Städtchen. Wer will schon hier aussteigen? Nur wir zwei. Was gibt es schon hier zu sehen? Nichts, aber hier hatten wir eine Gastgeberin gefunden. Unser ursprüngliches Ziel war es in Hualien, der grösseren Nachbarstadt zu übernachten, aber es ergab sich halt anders. Schlimm war es keinesfalls. Bis unsere Gastgeberin Feierabend und Zeit hatte uns zu treffen, erkundeten wir die durchaus ländliche und eher dorfähnliche Stadt. Kilometerlange Bananenfelder, Fischzucht und Reisplantagen prägten die Landschaft.

 

 

Das Schöne an der ganzen Sache war, dass unsere Gastgeberin aus einer der wenigen indigenen Familien Taiwans stammte. Taiwan war ursprünglich eine zu China gehörende Insel. Nach dem Zweiten Weltkrieg erhob sich die gesamte Elite der chinesischen Gesellschaft gegen die neu einzuführende Regierungsform des Kommunismus, flüchtete mit Hab und Gut nach Taiwan und machte aus der Stadt Taipeh Regierungssitz. Dabei handelte es sich ursprünglich um einen Einparteienstaat, der erst in den 80-er Jahren eine Revolutionswelle erlebte und gezwungen wurde, den wenigen indigenen Bevölkerungsgruppen mehr Rechte und Anerkennung zu verleihen und Massnahmen zu ergreifen, damit deren Kultur nicht gänzlich verschwindet. Heutzutage beschränkt auf eine sehr kleine Anzahl (etwa 3 % der Gesamtbevölkerung) lebt diese Bevölkerungsschicht eher abgelegen in kleinen Dörfern nahe der Berge und versucht dort ihre Traditionen, Sitten, Bräuche, ja sogar die eigene Sprache vor dem Aussterben zu bewahren. Unsere Gastgeberin stammte aus der Sippe der Turuk, indigene Bevölkerungsgruppe die in der Taroko-Gegend ansässig war und sich hauptsächlich der Landwirtschaft widmete. Für uns war es ein Erlebnis solchen Leuten zu begegnen.

Ihre Offenheit und Gastfreundschaft ging so weit, dass sie uns am darauffolgenden Tag sogar ihr Motorrad zur Verfügung stellten, damit wir den nahgelegenen Nationalpark auf eigene Faust erkunden können. Unglaubliche Leute! So wie es aussieht war Taiwan für uns das Land des Motorradfahrens. Rafi durfte wieder mal seine Künste darin üben, diesmal sollte die Strecke allerdings viel länger sein als die kurze Inselerkundungstour in Kaohsiung. Ausgerüstet mit ein paar alten, (nicht wirklich) bruchsicheren einheimischen Helmen, mit (wie es sich später herausstellte nicht) genügend Sonnencreme und mit (k)einer Karte fuhren wir ein paar Mal im Kreis bis wir den richtigen Weg zum Nationalpark fanden. Die Tankstellenangestellten fanden es äusserst amüsant uns zwei mit einem einheimischen Scooter unterwegs zu sehen… die Polizei hätte es vermutlich weniger lustig gefunden, da wir keine Papiere für unser Fortbewegungsmittel dabei hatten. Zum Glück wurden wir nie angehalten … und sonst hätten wir definitiv in den echten homo touristicus idiotus Modus schalten müssen und so tun, als würden wir nichts verstehen! (was nicht einmal so gelogen gewesen wäre… abgesehen von ein Paar Halbtönen verstehen wir tatsächlich nur Bahnhof!)

Was ich allerdings erwähnen muss ist, dass der Rafi nach 3 Wochen in China die Huptöne nicht nur bestens unterscheiden kann, sondern diese auch einzusetzen pflegt. Kurz gesagt mutierte er zu einem einheimischen Fahrer: er sagt auch gerne: hey, da bin ich, Achtung, ich komme! Dabei bedient er sich natürlich der guten lieben Hupe. 🙂 Mal schauen wie sich dieses Verhalten im Laufe der Reise weiterentwickelt! 🙂

Wir hatten allenfalls einen herrlichen Tag, erkundeten den ganzen Taroko-Nationalpark, genossen die schluchtähnliche Landschaft, den spektakulären Anblick der Felsen und Wasserfälle und die Tatsache, dass dies alles gratis war. Wir befanden uns definitiv nicht mehr in China, wo man Eintritt für jede Pseudo-Aussichtsplattform verlangte! Hier einige Eindrücke von unserer Tour:

 

 

Am Abend wieder im Dorf angekommen durften wir unsere Gastgeberin samt Familie zu einem traditionellen Fest begleiten, das auf dem Kirchplatz stattfand. (die Mehrheit der indigenen Bevölkerungsgruppen in Taiwan sind Christen) Wir erwarteten ursprünglich nichts Grosses, wurden aber durch die aufwändige Dekoration und den herzhaften Einsatz der Bevölkerung überrascht. Tanzen und singen war angesagt: vom jüngsten bis zum ältesten Dorfbewohner wurden alle miteingespannt und beteiligten sich am Fest. Niemand wurde ausgelassen, alle wurden herzlich willkommen geheissen und applaudiert. Ein Tombolastand durfte natürlich auch nicht fehlen. Drei Mal dürft ihr raten, wer am Ende des Abends den zweitgrössten Preis einsackte: Herr Robleda, natürlich! Lustig war nur, dass die Zahlen auf Chinesisch ausgerufen wurden und wir nie eine Ahnung gehabt hätten, dass seine Nummer dran kam, hätte uns zufälligerweise unsere Gastgeberin nicht 30 Sekunden vorher gefragt, was für Nummern wir hätten. Na ja… Rafis Glück! Natürlich musste er auf die sogenannte Bühne, der homo touristicus wurde von der begeisterten indigenen Menschenmenge zelebriert während er seinen Preis entgegennahm und… er wurde natürlich gezwungen mitzutanzen. Aus irgendeinem komischen Grund hatten die Leute dort das Gefühl, ich würde nicht genug Spass haben wenn ich dem als Zuschauer beiwohne, so dass ich in Null Komma Nichts auch auf der Bühne landete und mir die einheimischen Tanzschritte aneignen musste. Dass wir von allen gefilmt wurden und dass diese Aufnahmen vermutlich schon längst auf ihren Facebook-Accounts kursieren, muss nicht mal erwähnt werden! 🙂 Wir hatten aber einen unvergesslichen Abend und äusserst viel Spass! Hier einige Bilder davon:

 

 

Am Tag darauf nahmen wir sogar am gemeinsamen Dorfmittagsessen teil und versuchten das von Rafi gewonnene und eigentlich hochwertige Tupperware-Set als Geschenk weiterzugeben, ohne jemanden zu beleidigen. Die Dinger waren schon genial, aber bleischwer… und an Gewicht mangelt es uns nicht! Deswegen gaben wir sie unserer Gastgeberin und erklärten ihr, dass es keinen Sinn machen würde so etwas mitzunehmen und dass sie es viel besser gebrauchen könnte. Als Dankeschön wurden wir sogar noch bis zum Bahnhof chauffiert, wo wir in den nächsten Zug nach Taipei einstiegen. Diese Reise wird noch spannender sein: wir ergatterten uns am Schalter den allerletzten Sitzplatz, also werden wir der Reihe nach stehen und sitzen müssen. Jetzt wird gerade ausgelost, wer diesen zuerst geniessen darf… 🙂

 


 

Trenurile taiwaneze… un alt motiv de surprindere pentru noi in aceasta tara avand in vedere faptul ca acestea arata ca si vagoanele de clasa 1. in Elvetia. Imaginati-va un tren foarte elegant si pe noi ca singurele exemplare de homo touristicus cu bocanci de drumetie, rucsacuri la patrat si fara loc. Da, trenurile aici sunt pline, noi nestiind asta am fost nevoiti sa cumparam 2 bilete fara loc. Insa nici o problema, rucsacurile noastre sunt suficient de mari pentru a fi refolosite pe post de scaun, banca, pat… in functie de situatie. In afara faptului ca am fost un pic profilati pe a le sta oamenilor care vroiau sa isi umple sticlele de apa in drum (singurul loc liber unde am putut pune rucsacul si a-l folosi pe post de banca fiind in fata rezervorului de apa) – Meta, ti-am preluat functia pentru o perioada scurta de timp 🙂 – calatoria a decurs fara nici o problema. Singurul aspect mai putin placut a fost faptul ca trenul s-a transformat intr-o zona periferica a Antarcticii de la jumatatea drumului incolo, temperatura aerului conditionat fiind intr-atat de joasa incat in ciuda temperaturilor de afara a trebuit sa scormonim dupa jachete serioase.

 

 

Interesant a devenit totul in momentul in care a trebuit sa coborim. Shoufeng, un orasel uitat de lume. Cine se si gandeste sa coboare aici? Doar noi… Ce este de vazut aici? Nimic probabil, insa noi reusiseram sa gasim o gazda aici. Intentia noastra initiala a fost de a innopta in Hualien, orasul invecinat si capitala de regiune, insa nu a fost sa fie. Dupa cum urma sa ne dam seama, a fost chiar mai bine ca nu am gasit nici o gazda acolo. Dupa coborarea din tren am avut cateva ore la dispozitie pentru a merge in recunoastere, avand in vedere ca gazda noastra era inca la servici. Ce ni s-a deschis in fata ochilor: o zona de tara, campuri kilometrice cu banani, crescatorii de pesti si plantaje de orez. Cam asa a aratat peisajul:

 

 

Ceea ce pe noi ne-a atras foarte mult la aceasta gazsa a fost faptul ca provenea dintr-una din putinele familii indigene care mai exista in Taiwan. Taiwan-ul a fost initial o insula care a apartinut Chinei. Dupa al Doilea Razboi Mondial, elita societatii chineze care a fost impotriva comunismului a fugit in Taiwan si si-a infiintat propriul stat, transformand Taipei-ul in capitala. Cu o guvernare formata dintr’un partid si nu foarte departe de o dictatura, Taiwan-ul s-a transformat abia in anii 80 cand un val de revolutii au determinat aparitia mai multor partide si a unei clase politice diverse. Tot in aceasta perioada indigenii care formeaza doar 3 % din toata populatia Taiwan-ului au reusit sa capete anumite drepturi, sa fie recunoscuti ca atare si sa determine luarea anumitor masuri pentru ca traditiile, obiceiurile, cultura, ba chiar si limba lor sa nu dispara. Majoritatea locuiesc mai izolati in satucuri mici la poalele muntilor, la fel ca si gazda noastra provenea din grupul turuk, o populatie indigena de agricultori originara din regiunea Taroko. Pentru noi a fost un eveniment sa avem sansa sa intram in contact cu asemenea oameni.

Prietenia, omenia si ospitalitatea lor ne-au lasat masca: a doua zi ne-au pus la dispozitie motocicleta lor ca sa putem merge pe cont propriu in parcul national pe care vroiam sa il vizitam. Se pare ca in Taiwan ni se arata mersul cu motocicleta. De data asta cu untraseu mult mai lung decat in Kaohsiung, Rafi a avut din nou sansa sa se exerseze in ale condusului. Echipati cu 2 casti vechi, cu crema de soare (insa nu suficienta, dupa cum urma sa constatam ulterior in fata oglinzii adminrandu-ne anumite parti ale corpului rosii ca un rac) si fara harta am condus de vreo cateva ori in cerc pana am reusit sa iesim din sat. Angajatilor de la benzinarie li s-a parut foarte distractiv sa ne vada pe motocicleta, mai putin distractiv li s-ar fi parut probabil politistilor, avand in vedere ca nu aveam nici un act pentru mijlocul nostru de transport. 🙂 Ca norocul nu am fost opriti. Daca s-ar fi intamplat sa ne opreasca, am fi fost nevoiti sa intram in mod de homo touristicus idioticus si sa ne prefacem ca nu intelegem nimic (hmmm… nu ca ar fi trebuit sa ne prefacem prea mult, avand in vedere ca in afara de 2-3 tonuri chiar nu pricepem o iota! :-))

Ceea ce trebuie sa mentionez este insa faptul ca Rafi dupa 3 saptamani de sedere in China nu a dobandit doar abilitatea de a distinge intre diferitele tonuri de claxoane, ci si cea de a le folosi de parca ar fi un chinez batran nascut si crescut toata viata acolo. Ii place sa spuna prin glasul claxonului cateodata: hey, sunt aici, atentie ca venim! Sunt foarte curioasa cum va evolua acest nou comportament in trafic pe parcursul calatoriei! 🙂

In orice caz am avut o zi splendida, am strabatut intreg parcul national Taroko, ne-am delectat cu privelistea oferita de natura, de prapastiile care ni se deschideau de-o parte si de alta a drumului, am savurat panorama spectaculara a stancilor maiestuoase si a cascadelor vesele si firave… si in special faptul ca totul a fost gratis. In mod definitiv nu ne aflam in china, unde ni se cereau taxe de intrare pentru fiecare mini-punct panoramic, chiar daca era cu doar doua trepte mai sus decat strada normala. Aici va lasam cateva impresii din turul nostru:

 

 

Seara ajunsi din nou in satucul la poalele muntilor al comunitatii indigene, am fost invitati de gazda noastra sa participam impreuna cu familia si aproape tot satul la o sarbatoare traditionala de vara care avea loc in curtea bisericii. (majoritatea populatiilor indigene in Taiwan sunt crestine) Bineinteles ca am acceptat. Ne-am dus acolo fara nici un fel de asteptari insa acestea ar fi fost cu mult depasite chiar daca le-am fi avut: decoratiunile specifice, sufletul pus in programul artistic si in organizarea evenimentului: ceva de nedescris! Au urmat o sumedenie de dansuri, de cantece studiate si repetate cu mare drag inainte de marele eveniment, intreaga comunitate a fost facuta partasa la sarbatoare: de la cei mai mici pana la cei mai in varsta toti au ajuns la randul lor pe scena si au avut un program. Nimeni nu a fost lasat pe dinafara, toti au fost aplaudati. La sfarsit a urmat tombola cu tragerea la sorti de rigoare. Ia ghiciti cine pusa mana pe al doilea cel mai mare premiu al serii? Exact… domnul Robleda! Partea cea mai comica insa a fost ca numerele erau strigate in chineza iar noi nici nu ne-am fi dat seama ca Rafi a castigat daca gazda noastra nu ne-ar fi intrebat din intamplare cu cateva secunde inainte ce numere avem. Ce sa faci, norocul lui Rafi! Bineinteles ca a trebuit sa mearga pe “scena” pentru a-si lua in primire premiul… odata ajuns acolo toti l-au aplaudat pe homo touristicus si doar nu va imaginati ca l-au lasat sa plece fara sa il ouna sa danseze cu ei. Dintr-un oarecare ciudat motiv pe care nici pana acum nu il inteleg au avut impresia ca eu nu ma distrez suficient ramanand in public si savurand imaginea lui Rafi dansand, astfel incat hop-top m-au tras si pe mine pe scena si m-am trezit invatand pasii noi de dans. Nici nu este necesar sa mentionez faptul ca am fost filmati de catre toti satenii si ca inregistrarile au ajuns probabil in decurs de cateva minute pe conturile lor de facebook. 🙂 Seara a fost insa cu adevarat speciala, am avut parte de momente unice pe care ca si turist normal nu am fi avut niciodata sansa sa le traim. Iata cateva imagini:

 

 

Ziua urmatoare am fost invitati sa luam parte la pranzul traditional impreuna cu toti satenii si am reusit sa ne indeplinim misiunea, si anume: sa ii facem cadou gazdei noastre premiul castigat de Rafi cu o seara inainte, fara ca aceasta sa se simta jignita ca nu il luam cu noi. Au fost niste caserole de sticla foarte practice cu capac in care se putea pana si reincalzi mancare, fiind rezistente la temperaturi ridicate. Foarte faine, foarte practice insa si foarte grele…iar greutatea este ceva de care nu ducem lipsa in rucsacurile noastre. Explicatia noastra cum ca ea si familia ei le pot folosi mult mai bine decat noi a fost acceptata, problema rezolvata! Bineinteles ca nu am fost lasati sa mergem pe cont propriu la gara ci am fost dusi cu masina ca sa prindem urmatorul tren spre Taipei: si aici noroc, am reusit sa cumparam ultimul loc liber in acel tren. De ce doua locuri? Mult prea normal si plictisitor, astfel incat acum tragem la sorti care dintre noi doi va sedea primul… 🙂

 

 

 

2 Gedanken zu „Shoufeng… (4. August – 6. August 2017)

  1. OK ,mi-a venit rindul sa fiu prezenta in “aventura voastra in lume”INWEGSTEHERIN”!!!, dar intr-un tren de lux.Pai vad ca ati continuat sa va mentineti statutul de VIP in Taiwan,dar ati trecut din mediul aerian, la cel terestru special pe SCENA! Ma bucur ca ati acceptat asa de firesc “surpriza intimplarii” si ca ati savurat neasteptate trairi in comuniunea cu satenii bastinasi, pozele vorbesc de la sine! Parcul Taroko e o slendoare salbatica de dovada a maiestriei artistice a naturii,m-au incintat stincile si parcursul de- a lungul oceanului, erai parca intr_o Elvetie asiatica ca infrastructura (acces rutier si tunele, poduri suspendate ,superok.
    Rafi isi descopera tot mai mult lingvistic si social afinitati cu comunitatea asiatica : tonal poate comunica cu ei ,gestual se exprima lejer pe scene inedite si NOROCUL ii suride ca semn de “Bine ai venit printre noi”! Pacat ca fotografiile nu redau AUDIO ??! O singura nedumerire Rafi:-Ce ai in mina ,lovessti de stinca si apoi se despica si e ceva de baut, mincat?….Ce zici Ina de palaria tarditionala a batrinei ,portret sugestiv foto :m-a incintat si m-am intrebat din ce frunze o fi facuta pt ca si simteam racoarea placuta naturala ce o simti purtind-o pe arsita !!! INNEDIT trait pt ca sunteti deschisi la neprevazut, improvizatie si iubiti OAMENII !!! Va iubesc si eu **

    1. Ha ha, da ImWegSteherin… Ce avea Rafi in mana era un bambus in care localnicii indesasera orez. Plin cu orezul acesta a fost pus peste foc si gatit. Pentru a manca orezul dinauntru trebuie sa spargi bambusul. 🙂

Schreibe einen Kommentar

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert


Der Zeitraum für die reCAPTCHA-Überprüfung ist abgelaufen. Bitte laden Sie die Seite neu.